Anita Moorjani - Lilou Mace : O experiența în apropierea morțiilink



Lilou: Bună, Anita.

Anita: Bună, Lilou, ce mai faci?

Lilou: Bine, mă bucur că sunt cu tine. Mă bucur să te văd în persoană, după tot ce am auzit despre povestea ta şi despre minunea că eşti în viața ACUM!

Anita: Ştiu, mă simt minunat şi sunt aşa de entuziasmată că mă intervievezi - mulțumita lui Wayne Dyer, aşa un om minunat!

Lilou: Wayne Dyer e absolut uluitor! A fost fantastic să îl intervievez în Juicy Living Tour când am fost în Hawaii... Ce suflet minunat este! Şi a vorbit aşa de frumos despre tine! La sfârşitul interviului, chiar la sfârşitul interviului ăstuia mi-a dat povestea ta întreaga, tipărita. Şi am citit-o şi... am ştiut că trebuie să o cunosc pe Anita asta, trebuie să ajung la ea şi să împărtăşesc povestea ta cu toată lumea, cu cați oameni pot. Pentru că sunt aşa de multe lecții minunate ... Tu ai avut o experiența majoră în apropierea morții. Mai aveai doar 36 de ore de trăit, nu?

Anita: Da, cel mult 36 de ore...

Lilou: Spune-ne despre cancerul tău, pentru că tu aveai cancer de mai mult timp, dar ţi s-au mai dat doar câteva ore de trăit. Aveai miliarde de celule canceroase în corp, care, totuşi, au dispărut în mod destul de miraculos, nu?

Anita: Da, aşa e... De fapt, am avut cancer timp de aproape patru ani şi... Am primit diagnosticul în 2002 şi era limfom… şi a început să se întindă. La început n-am vrut să fac chimioterapie, pentru că îmi era foarte frică de chimioterapie. Am văzut doi oameni murind, care făceau chimioterapie, aşa că... Dar, din păcate, cancerul s-a întins, deşi eu încercam diferite metode alternative. Şi, uitându-mă în urmă, ştiu că principalul motiv a fost acela că, la vremea aceea, treceam printr-o perioadă de foarte multă frică. Dar... La sfârşitul lui 2005 mi-am făcut o scanare şi doctorii i-au spus soţului meu - nu mi-au spus mie, i-au spus soţului - că mai am de trăit trei luni. Cel mult, au spus ei. Însă şase săptămâni mai târziu, am intrat în comă. Dar în acea perioadă, chiar înainte de a intra în comă, eram deja... Nu puteam să merg, mușchii îmi erau complet epuizaţi. Eram slăbită peste măsură. Aveam uriașe leziuni deschise pe piele. Respirăm printr-un tub de oxigen, nu puteam să respir nesusţinuta. Aveam plămânii plini de apă, aşa că tușeam şi mă înecam mereu. Nu puteam să merg, pentru că mușchii erau deterioraţi. Dacă ieşeam, soţul meu trebuia să mă ducă într-un scaun cu rotile. şi... deși eram tratată în ambulatoriu - pentru că nu voiam să stau la spital; mă duceam acasă şi aveam o asistentă. Dar în dimineaţa de 2 februarie nu m-am mai trezit. Se pare că tot corpul mi s-a umflat, iar soţul meu a sunat doctorul, care i-a spus să mă ducă de urgenţă la spital. Şi doctorul i-a spus să mă ducă la un alt spital, una din cele mai bune clinici de cancer din Hong Kong. Aşa că soţul meu m-a dus de urgenţă la acel spital, iar când am ajuns acolo, doctorii au spus că asta e, că sunt pe moarte. Chiar e scris şi în fişa medicală că mi-au anunţat familia că nu aveam să mai ies din comă şi că acestea erau ultimele mele câteva ore. Că mai aveam 36 de ore cel mult. Şi au spus că organele erau în blocaj şi de aia eram în comă şi de aia corpul meu se umflase complet. Pentru că organele mele încetaseră să mai funcţioneze, aşa că se acumulau toxine. Iar leziunile mele erau... Supurau, pentru că prin ele se scurgeau toxinele. Deci, eram într-o stare foarte proastă. Iar doctorii au spus că aveam tumori de mărimea unor lămâi, de la baza craniului şi până sub braţe, pe piept şi până jos, sub abdomen. Până şi creierul îmi era plin de lichid. Deci, nu mai aveam nici o şansă. Dar, pe când toată lumea credea că eu sunt în comă, de fapt, eu eram în acest loc minunat. Era... Era uluitor, iar eu eram conștientă de tot ce se întâmplă în jurul meu. Eram conștientă de familia mea, de cât erau de supăraţi... Şi a fost foarte emoţionant, pentru că eu nu înţelegeam de ce sunt ei aşa de supăraţi, pentru că... Pentru că eu mă simţeam aşa de bine... Mă simţeam... Mă simţeam liberă, practic. Toată durerea, toată suferinţa din ultimii câţiva ani, cu cancerul şi cu toată durerea din corp - eram liberă de asta şi mă simţeam ușoară. Chiar mă simţeam ușoară. Şi apoi am simţit ca şi cum aș fi fost înconjurată de ceea ce aș putea descrie numai ca fiind iubire necondiţionată... E mai mult decât asta... Până şi cuvântul "iubire"... Nu-i face dreptate... E un sentiment de... De parcă ai fi acasă. Foarte, foarte liniștitor. Şi era sentimentul ăsta foarte primitor şi liniștitor. Şi eram conștientă că... Vedeam şi auzeam şi simţeam tot ce se întâmplă. Nici măcar ce e în jurul meu, ci... Am văzut doctorii, cum i-au spus soţului şi mamei mele, care erau acolo, că mi se opriseră organele şi că asta era. Eram pe moarte. L-au sunat pe fratele meu, să-i spună să vină... El nu era în Hong Kong şi l-au sunat să-i spună că sunt pe moarte şi că mai bine să se grăbească... Ei bine, fratele meu, chiar înainte să primească telefonul de la soţul meu, deja simţise că ceva nu era în regulă. aşa că deja se apucase să își rezerve bilet de avion. Şi n-a găsit avion din orașul în care era, aşa că a închiriat o mașină şi a condus trei ore, până în orașul următor, ca să ia avionul. Avea sentimentul ăsta de grabă, sentimentul că vrea să vină şi să fie aici, cu mine. Şi pe când eram în starea aceea, eram conștientă până şi de fratele meu şi de ce făcea el. Cum s-a urcat în avion şi cum a venit să mă vadă. Şi apoi am avut sentimentul că nu vreau să mor până nu ajunge el aici. Nu vreau ca el să îmi vadă corpul zăcând acolo, mort, pentru că ar fi dureros pentru el. Am avut sentimentul că nu vreau să fac asta, cumva... Fratele meu e mai mare decât mine, dar eu mă simţeam cumva foarte protectoare faţă de el. Şi multe din lucrurile care s-au întâmplat pe când mă aflam în starea aceea sunt derutante, pentru că sentimentul nu era ca şi cum timpul ar fi curs liniar. Sentimentul era ca şi cum totul s-ar fi întâmplat în același timp. Orice aduceam în conştienţa  mea se întâmplă, chiar în faţa mea, înţelegi? La oricine mă gândeam. L-am adus pe soţul meu în conştienţa  mea şi am înţeles care era scopul meu cu el. Am înţeles că scopul meu şi scopul lui era întârziat - noi fusesem meniţi să fim împreună în această viaţă. Şi dacă... Am înţeles că, dacă eu mor, avea să moară şi el. Avea să mă urmeze în curând. N-ar fi fost în stare să își împlinească scopul. Şi atunci am devenit conștientă de tatăl meu. Prezenţa lui era pur şi simplu în jurul meu, pentru că... Tatăl meu murise cu zece ani înainte de asta. Şi... Pe când eram copilă, aveam o serie de certuri cu tata, pentru că el era un hindus destul de strict, iar eu mă revoltam. El voia să am o căsătorie aranjată, iar eu nu voiam. Aşa că au fost o mulţime de chestii din astea stricte, diferenţe... Dar în starea aceea - în care e uluitor, suntem fără cultură noastră, fără EGO, fără corp... Şi n-am simţit decât iubire necondiţionată de la el.

Lilou: Uluitor!

Anita: Da.

Lilou: Deci, erai înconjurată... Sau puteai să îi aduci în spaţiul acela pe oamenii pe care îi iubeai şi cu care voiai să fii şi pe care voiai să îi vezi. Fără niciun efort. Bum - imediat ce aveai gândul, ei erau acolo şi aveai experienţa lor dintr-un punct de vedere necondiţionat. Anita: Absolut, da. Pentru că era ca şi cum... gândurile... Nici nu ştiu dacă poţi să le spui gânduri - era mai mult conștientă. Aduceai ceva în zona ta de conştienţa  şi e acolo instantaneu, se întâmplă chiar în faţa ta, fără nici o decalare de timp. şi chiar şi revenind în acest tărâm, e foarte greu să pun totul într-un Sir, pentru că sentimentul era că totul se întâmplă în același timp. Chiar eram conștientă şi de alte vieţi - era ca şi cum aș fi trăit alte vieţi. Dar priveam vieţile alea nu ca şi cum ar fi fost niște vieţi trecute, ci ca şi cum s-ar fi întâmplat efectiv, chiar acolo, în faţa mea. Deci, e ca şi cum tot timpul ar exista în aceeași clipă. Există doar "ACUM", doar momentul prezent şi totul se întâmplă în momentul prezent:trecutul, prezentul, viitorul... Pentru că am văzut posibilitatea viitorului - dacă mor sau dacă trăiesc. Am văzut ambele posibilităţi şi aș fi putut să o iau în oricare parte.

Lilou: Deci, ţi s-a dat de ales.

Anita: Da, mi s-a dat de ales dacă vreau să mă întorc sau nu. Şi la început chiar n-am vrut deloc să mă întorc. N-am vrut să mă întorc, pentru că...

Lilou: Te simţeai aşa de bine!

Anita: Da, mă simţeam chiar foarte bine şi... şi nu voiam să vin înapoi, în corpul acela greu, bolnav, împovărător... corpul era... corpul meu era aşa de terminat, că am crezut că nu mai are niciun rost. Şi nu-mi provoca durere doar mie, ci şi întregii mele familii, să mă vadă aşa. Îi provoca durere soţului meu, care mă iubea, mamei mele... aşa că n-am vrut să mă întorc. Şi când am avut gândul să nu mă întorc, a fost ca şi cum aș fi văzut asta întâmplându-se. Cum nu mă întorsesem, iar doctorii îi spuneau familiei mele că murisem din cauza unui colaps al organelor, provocat de stadiul terminal de cancer, cancerul care se răspândise. Deci, am văzut cum se întâmplă asta şi mi-am văzut familia necăjită. Dar apoi...

Lilou: Deci, doctorii... Spui că doctorii au anunţat că ai murit, era linie dreaptă pe aparat şi nu-ţi mai bătea inima... Te duseseşi, medical vorbind.

Anita: Da, medical vorbind, mă dusesem. Da. Dar după aceea, în același timp... Vezi, de aia e aşa de greu să le pun într-o ordine, pentru că... Am început şi să înţeleg de ce făcusem cancer. Am început să înţeleg că acel cancer era ca un punct culminant a tot ce fusesem până atunci, în viaţă. Şi mie îmi fusese întotdeauna frică. Mă temeam să nu dezamăgesc oamenii, să nu îi abandonez... Aveam multe frici. Îmi era frică de cancer, îmi era frică de chimioterapie, îmi era frică de... Îmi era frică să nu mănânc alimentele nepotrivite - alimentele care provoacă cancer... şi chiar trăisem o viaţă plină de frică; tot ce făceam în viaţă, făceam din frică, nu din iubire pentru mine, sau pentru corpul meu sau pentru cine sunt eu. Ci făceam totul din frică - pentru că îmi era frică de consecinţe. Şi... Am înţeles complet că viaţa mea fusese doar o culminare de gânduri pline de frică. Totul, încă de pe când fusesem copil - fie că era vorba de frică de religie, sau ... tot soiul de frici. Până şi credinţele noastre spirituale şi religia... Se presupune că ele trebuie să fie dătătoare de putere, să ne inspire, să ne facă să simţim iubire, nu frică - frică de moarte, frică de viaţă de apoi, frică de pedeapsă, frică de karma negativă şi toate lucrurile astea... şi nu e în regulă aşa, nu aşa trebuie să interpretăm religia. Şi... Claritatea era uluitoare. Am găsit claritatea asta incredibilă - de ce făcusem cancer şi cum toate fricile astea se acumulaseră în energia mea, în corpul meu fizic, creând în cele din urmă boală, poate prin niște blocaje în corp... şi mi-am dat seama că nu trebuie să trăim o viaţă de frică. De fapt, suntem niște fiinţe uluitoare, magnifice, iar în miezul fiinţei noastre, asta suntem - suntem fiinţe uluitoare, magnifice, fiinţe spirituale care trebuie să ne trăim adevărul şi să fim cine suntem. Ideea nu e să ne fie frică să fim cine suntem. Nu trebuie să ne prefacem că suntem altceva. şi mi-am dat seama că întotdeauna îmi fusese frică să fiu cine sunt. şi atunci am început să îmi dau seama şi să înţeleg că suntem magnifici şi că, practic... Am simţit şi conexiunea... că practic, suntem conectaţi cu toţii. Suntem cu toţii una, cu toţii facem parte dintr-o singură conştiinţă. Cu toţii suntem aspecte ale lui Dumnezeu. Putem să-i spunem cum vrem, dar suntem cu toţii o singură conştiinţă, suntem una şi suntem conectaţi. Am început să mai simt şi că sunt cumva conștientă de ce se întâmplă cu corpul meu, cu familia mea, care era în jurul meu, cu fratele meu care ajunsese în Hong Kong. Am început să-mi dau seama că pot să le simt toate emoţiile. Odată ce sunt fără corp, din perspectiva aceea, e ca şi cum... Corpurile noastre ne fac să ne simţim separaţi, dar fără corp, nu suntem separaţi. Suntem cu toţii una; tot ce fac eu, tot ce simt eu te afectează pe tine şi afectează pe toată lumea. Aşadar, în starea aia, totul e foarte amplificat şi simţeam tot ce simţea fiecare doctor şi fiecare asistenta. Simţeam tot ce simte fratele meu, mamă, soţul meu, toţi... le puteam simţi emoţiile.

Lilou: Asta pentru că aşa voiai tu, sau pur şi simplu venea către tine?

Anita: Îmi venea, pur şi simplu. îmi venea, pur şi simplu, dar era ca şi cum... De îndată ce conştiinţa mea era concentrată asupra lor, simţeam. Dacă nu aveam conştienţa  concentrată asupra lor, nu simţeam. Dar pe orice, pe oricine mi-aș fi concentrat conştienţa , deveneam acea persoană. E ca şi cum ai deveni persoana aceea,pentru că e ca şi cum... Când... Când eram... Vezi, îţi imaginezi cât e de greu, pentru că limba noastră nu are cuvintele potrivite.

Lilou: Dar te descurci de minune!

Anita: Mulţumesc!

Lilou: Sunt sigură că pentru tine (descrierea) sună limitativ, dar pentru noi deschide foarte multe lucruri, aşa că... şi tu ţi-ai spus povestea, aşa că ştiu că eşti capabilă să o formulezi ACUM în moduri în care, probabil, nu erai în stare să o spui înainte. Deci, chiar e o binecuvântare!

Anita: Mulţumesc! Eu sper doar să pot să îi ajut pe alţii, care ne ascultă. E ca şi cum corpul ne-ar restricţiona, iar fără corpul nostru putem să fim peste tot - sau, eu mă simţeam ca şi cum aș fi fost peste tot în același timp. Eram aici, acolo şi peste tot, nu eram restricţionată la un singur punct. şi pentru că nu există restricţii, nu există graniţe. Adică, e sentimentul ăsta de libertate uimitoare şi nu eşti restricţionat nici măcar de... Nu eşti restricţionat de timp, de spaţiu, de graniţe, de ziduri... Dar nu eşti restricţionat nici măcar de corpurile fizice ale altor oameni, pentru că singurul lucru care e real sunt emoţiile noastre - iubirea, emoţiile noastre, ceea ce simţim. asta e singurul lucru care e real. şi asta simţeam de la fiecare persoană - emoţiile. Ca şi cum ai trece dincolo de corp - deci... Când îmi concentram conştienţa  pe cineva, asta era dincolo de corpul fizic, pentru că nu le simţeam decât emoţiile.

Lilou: şi erai conectată direct cu sufletul lor, sau vedeai şi perspectiva lor fizică, durerea şi suferinţa provocată de faptul că tu murisei?

Anita: Era... Puteam să le simt emoţiile pe care le simţeau ei la acel moment, până la un punct. Iar asta a continuat, pentru că chiar şi după ce am ieșit din comă, aceasta... Sentimentul nu a dispărut, pur şi simplu, timp de mai multe săptămâni după asta. Chiar şi cât am fost în spital, cât m-au tratat doctorii şi asistentele... Eram pur şi simplu... Simţeam că, orice făceau, ei simţeau că fac ce e mai bine. Nu puteam să simt nimic altceva, decât compasiune, pentru ei. Era ca şi cum i-aș fi cunoscut. Am simţit ca şi cum i-aș fi cunoscut. Şi... de fapt, sar puţin înainte, dar... Doctorii făceau analize, iar eu nu voiam ca ei să facă asta. Şi le spuneam, "nu mai trebuie să faceţi analize, pentru că eu ştiu că sunt bine, ştiu că n-o să găsiţi nimic." "O faceţi doar ca să vă satisfaceţi propria voastră minte, nu o faceţi pentru mine." Dar în același timp, simţeam un soi de compasiune pentru ei, că au nevoie să facă asta. şi i-am lăsat, pur şi simplu. Şi m-am gândit, eu ştiu că sunt în regulă. şi i-am lăsat, pentru că ACUM ştiam că sunt pur şi simplu invincibilă.

Lilou: şi ai putut şi să verifici unele din informaţii, mai târziu. Dar spune-ne despre alegerea aceea, mai întâi - înainte să revii - şi despre tot ce s-a întâmplat după aceea. Spune-ne, pentru că e destul de spectaculos.

Anita: Bun, ce s-a întâmplat... Mi-am dat seama că am de ales dacă să mă întorc sau nu, după cum am spus, şi mai întâi am ales că nu vreau să mă întorc. şi după aceea, când am început să înţeleg măreţia a cine suntem noi cu adevărat, a cine sunt eu cu adevărat, şi că scopul meu nu fusese împlinit... Apoi l-am simţit din nou pe tata, şi... El a fost chiar esenţial în asta, pentru că... El mi-a spus... A comunicat cu mine şi mi-a spus că..."Nu e încă ceasul tău. Ar trebui să te întorci." şi... Am simţit atunci, în clipa aia am simţit că nu vreau să mă întorc în corpul acela. Chiar nu vreau să mă întorc, e prea dureros. şi atunci, în clipa aia, am părut să înţeleg - se poate să fi fost tată, care îmi comunica lucrurile astea, sau... Se poate să fi fost Sursă care ne unește pe toţi. Dar se pare că am înţeles instantaneu, în acel moment, că ACUM, că ştiu adevărul,că ştiu cine sunt şi care este scopul meu, corpul meu avea să se vindece foarte repede. corpul meu avea să reflecte pur şi simplu acest adevăr. corpul nu era cine sunt eu cu adevărat. ACUM, că descoperisem cine sunt cu adevărat, că Îmi descoperisem Sinele adevărat, corpul meu avea să reflecte asta, pur şi simplu. şi am părut să înţeleg asta. Şi am simţit şi prezenţa multor altor fiinţe, inclusiv pe cea a celei mai bune prietene ale mele, care murise de cancer. I-am simţit prezenţa şi... înainte îmi fusese foarte dor de ea, dar ACUM era acolo şi era aşa de bine să o văd... să o simt acolo. şi i-am simţit prezenţa, iar ea era împăcată, total împăcată. şi m-am simţit chiar foarte bine, pentru că... A fost ca şi cum aș fi simţit... Ca atunci când eşti îmbrățișat, ştii... şi că şi cum ai fi înconjurat de oceanul ăsta de iubire necondiţionată... Oh! şi... După aceea am ajuns la un punct la care tată, de fapt, mi-a spus:"Până aici poţi să mergi." A spus, "Dacă mergi mai departe de atât, n-o să te mai poţi întoarce." şi mi-a spus: "ACUM, vreau să te duci înapoi. Du-te înapoi şi trăiește-ți viaţa fără frică." şi după aceea am început să mă trezesc din comă.

Lilou: Şi după aceea, în clipa asta... ţi s-a spus... Mi s-a părut că ţi s-a spus că toate analizele o să fie bune, că totul o să se vindece? Sau pur şi simplu ai înţeles tu asta, în timp ce alegeai?

Anita: A făcut parte din ceea ce am înţeles, pe când alegeam. Când am început să înţeleg... Când am început să înţeleg că... corpul meu avea să reflecte adevărul... Ceea ce aflasem ACUM, adevărul, despre ce sunt cu adevărat. Atunci am început să înţeleg că corpul meu avea să se vindece, dar nu numai că o să se vindece, ci avea să se vindece foarte rapid. şi că avea să fie o vindecare completă. Chiar am înţeles asta. şi am înţeles şi că aveam un scop. Dar am înţeles şi că nu trebuie să mă străduiesc din greu ca să îmi dau seama care e scopul meu. Trebuia să fiu eu însămi, pur şi simplu şi să dau voie lucrurilor să se întâmple, iar scopul avea să mi se aștearnă înainte.

Lilou: Ce lecţie frumoasă, pentru noi toţi! Încă una...

Anita: Mulţumesc! şi asta a fost cel mai mare lucru pe care l-am învăţat - că trebuie să mă duc să fiu eu, să îmi trăiesc viaţa lăsându-mă în voia ei, iar scopul avea să mi se desfășoare în faţa mea. Trebuia doar să îi dau voie să vină. Nu să îl caut, ci să îi dau voie să vină.

Lilou: şi din ce am citit, Anita, aveai un sentiment - sau încă mai ai un sentiment că eşti invincibilă.

Anita: Da.

Lilou: Spune-ne despre asta.

Anita: A fost o călătorie uluitoare, pentru că tot ce am simţit şi tot ce am intuit a fost confirmat după ce m-am întors. Pentru că, atunci când am început să mă trezesc... Eram foarte confuză când am început să revin din comă. Era ca şi cum aveam câte un picior în fiecare dintre lumi. Nu prea înţelegeam ce se întâmplă. şi după aceea l-am văzut pe fratele meu. Iar soţul meu era... era în extaz şi era... El îmi şoptise la ureche în tot timpul cât fusesem în comă. îmi şoptise, stătuse acolo, lângă mine. N-a plecat de lângă mine, pentru că nu voia să piardă momentul... dacă îmi dădeam cumva ultima suflare. şi îmi şoptise - te aștept, întoarce-te, întoarce-te. Şi... Când am ieșit din comă, el era acolo, Mama era acolo, fratele meu era şi el acolo. Şi când l-am văzut pe fratele meu, am spus: "Hei, am ştiut că eşti aici. Ai ajuns!" şi el s-a uitat la mine şi mi-a spus: Cum de ai ştiut? Dar zâmbea şi... erau foarte fericiţi şi spuneau: S-a trezit şi are ochii deschiși... şi au început să caute doctorul. Şi doctorul era un doctor pe care nu îl mai văzusem înainte să vin la spital, în comă. şi când el a intrat, iar eu i-am spus pe nume - i-am spus, bună dimineaţa, dr. Chen. Şi el a spus... Mai întâi a spus, a, uau, te-ai trezit, mă bucur tare mult! şi după aceea a spus, dar de unde ai ştiut cum mă cheamă? Şi am zis, nu sunteţi doctorul care m-a văzut când am venit la spital? Şi a zis, da, dar erai în comă, aveai ochii închiși, n-aveai cum să mă fi văzut. Şi eu am zis - serios?? Eu chiar nu aveam habar că fusesem în comă, pentru că eu văzusem totul. Am zis: Am fost în comă?! Chiar habar nu aveam. Şi... şi după aceea, el a spus: Am venit să-ţi dau veşti bune. Am venit să-ţi spun că organele tale au început să funcţioneze. şi eu m-am uitat la el şi i-am spus, păi ştiam deja! şi el a zis, cum adică ştiai?! şi familia mea... ei erau foarte fericiţi, s-au uitat la mine... Chiar aşa?! şi el a zis, da, e chiar neobișnuit, e miraculos, nu ne-am aşteptat la asta. aşa că e chiar o veste foarte bună. şi după aceea s-a uitat la mine şi mi-a spus, trebuie să te odihneşti. şi a plecat din salon. şi eu le-am spus alor mei: De ce părea aşa de şocat? Nu era el doctorul care v-a spus că...? şi am început să le spun totul. Le-am spus: El e doctorul care... Care v-a spus că urma să mor, că nu mai am decât 36 de ore. Şi familia mea: Dar cum ai auzit tu asta? Soţul meu zice: El ne-a spus asta afară din salon, nici măcar nu eram aici! şi i-am spus: eşti sigur? Că eu l-am auzit! şi după aia am spus: eşti sigur că am fost în comă? Pentru că, la ora 4 dimineaţa, am început să mă înec şi să tușesc, iar apoi tu... Tu - soţul meu - ai chemat doctorul... Ai chemat asistentele, şi ele au chemat de urgenţă doctorul, iar doctorul mi-a luat lichid din plămâni... şi am descris toată chestia. şi ei ziceau, cum ai putut să vezi? Habar nu aveau că ştiam absolut totul! Le-am descris chiar şi cum unul din asistenţi spusese că... Cum ar fi, că nu putem să găsim nici o venă, e foarte slăbită oricum, nu cred că o să scape... Avea aerul că vrea să mă lase baltă, că mă lăsa baltă. şi am spus asta şi în carte. Şi le-am spus, iar fratele meu chiar s-a supărat, când a auzit, şi a zis: Ah, mă duc să vorbesc cu el şi să îi spun să nu mai fie aşa de insensibil! Şi când i-a spus asistentului, asistentul a fost foarte şocat. I-a spus, "habar n-am avut că mă poate auzi!". şi a venit şi şi-a cerut scuze. Cu toţii au fost foarte surprinși. Iar după aceea au început să-mi spună, bun, trebuie să începem să te tratăm şi să facem analize, ca să vedem cum evoluează cancerul tău. şi o să așteptăm până te mai întremezi, pentru că ACUM corpul tău e foarte slăbit. şi în cam patru zile... Eu eram pe oxigen... După două zile, de fapt, le spuneam: Mie nu-mi trebuie oxigenul ăsta, mă încurca… îl scoteam... şi mi-au testat respiraţia, au văzut că e ok şi l-au scos. Apoi i-am rugat să scoată tubul de nutriţie - că aveam un tub pe gât, ca să poată să mă hrănească direct. Le-am spus că e foarte inconfortabil şi că mă zgârie pe gât, că vreau să mănânc niște mâncare adevărată - niște îngheţată, de exemplu. şi... N-au prea vrut, dar au scos tubul…  şi am început să îmi amintesc un pic... Interesant, încă mai eram destul de derutată şi am început să îmi dau seama că se întâmplase ceva şi să înţeleg de ce simţeam euforie. Pentru că mă simţeam în euforie. La început n-am înţeles de ce. şi le spuneam alor mei că ştiu că o să fiu bine, de ce e toată lumea aşa de îngrijorată? Totul o să fie bine, o să mă fac bine. Dar toţi erau foarte precauţi. însă până în a patra zi, doctorul mi-a spus că tumorile se micșoraseră cu 60-70 la sută, doar la palpare - doar palpându-mi gâtul. Încă mai aveam leziunile pe piele, deci eram bandajata peste tot, dar pentru că mă simţeam în euforie şi nu mai eram aşa de umflată, tumorile se micșoraseră şi ele, iar eu voiam să mă ridic şi să ascult muzică, pentru că îmi place muzica. şi i-am spus soţului meu: "Te rog, îmi aduci iPod-ul, pentru că vreau să ascult muzică." şi mi-a legat iPod-ul, dar nu puteam să-mi pun căștile, cu toate tuburile alea şi firele şi bandajele... aşa că el a conectat niște boxe micuţe şi eu ascultam muzica de dans, iar soţul, fratele, Mama mă vizitau tot timpul. şi în cele din urmă, ceilalţi pacienţi pentru că eram la terapie intensivă - ceilalţi pacienţi au început să se plângă, Şi familiile lor au început să se plângă de mine, să spună: Ce caută femeia asta aici? Aici sunt oameni care sunt chiar bolnavi, oameni pe moarte! aşa că doctorul a trebuit să... M-a mutat de la terapie intensivă, în a patra zi, într-un salon obișnuit. şi după aceea, vindecarea mea a fost foarte, foarte rapidă după aceea. şi au vrut să... Au făcut un... Se numește biopsie pe şira spinării, când îţi iau lichid din şira spinării - e foarte, foarte dureros. şi când au făcut asta, n-au găsit niciun fel de cancer în şira spinării. Apoi au făcut o biopsie în ganglionii limfatici şi n-au găsit nici acolo nimic. şi au tot căutat, pentru că nu le venea să creadă că dispăruse.

Lilou: Iar tu ai avut genul ăsta de... Sunt invincibilă, m-am întors, nu poate să mă oprească nimic... Trăiai din nou, aşa de repede, aşa de rapid! Probabil că toată lumea era foarte surprinsă. şi ce schimbare aduce asta în viaţa unui om! Ai început să vorbeşti imediat cu alţi oameni? Despre experienţa asta? Şi cu doctorii, Şi...? Oh, am o sută de întrebări ACUM!

Anita: Îmi place să răspund la întrebări. Mi-a trebuit un timp ca să o descâlcesc, pentru că eram destul de confuză. oamenii erau şocaţi de ce se întâmplase, chiar propriul meu doctor... Doctorul meu oncolog, care mă tratase, a făcut gestul de a îmi arunca dosarul, dosarul medical, la gunoi. Mi-a şi spus: Nu ştiu ce să scriu în dosarul tău - şi a făcut gestul ca şi cum l-ar fi aruncat la coș. A spus, chiar... nici măcar nu ştiu ce să cred despre tine, asta a zis. Am trecut printr-o fază în care am fost un pic confuză, după aceea. Nu ştiam ce să înţeleg, ce se întâmplase. Nu ştiam, pentru că nu ştiam dacă fusese Sinele meu superior, sau ... ce? Dumnezeu, sau ce? Şi credinţele astea... Pentru mine, dacă folosesc cuvântul Dumnezeu... Pot să spun că a fost Dumnezeu, dar Dumnezeu nu are formă. Dumnezeu e lipsit de formă. În clipa în care pui o formă asupra lui Dumnezeu, ai pus o limitare. şi nu există astfel de limitări. aşadar, nu înţelegeam foarte bine cui să atribui experienţa asta, dar Ştiam că se întâmplase ceva uriaș, ceva cu adevărat uriaș. şi că mă conectasem cu ceva. şi am ştiut că mă conectasem cu ceva, iar acel ceva la care mă conectasem mă făcuse să mă simt ca şi cum aș fi fost acel ceva. în starea aceea, când eram fără corp. Eram parte şi din acel ceva. Eram totul. Eram invincibilă. şi eram conectată cu toţi şi cu tot ce e viu. Era ca şi cum aș fi devenit totul - ca şi cum aș fi devenit Universul, în starea aceea.

Lilou: şi ai început să îţi dai seama că ai Universul în tine.

Anita: Da, ai Universul în tine!

Lilou: şi noi toţi!

Anita: şi noi toţi. Cu toţii. Cu toţii suntem asta. Sentimentul e ca şi cum am fi cu toţii în centrul universului. Iar când găsim acel loc, acel loc central... Când găsim acel loc central din Univers... şi asta înseamnă pentru mine... Să te centrezi înseamnă să îţi găseşti locul în centrul universului. Şi când găseşti locul acela, poţi să începi să dai voie la tot ce e cu adevărat al tău să intre în viaţa ta. şi tot ce primeşti, toate lucrurile uimitoare care pot să ţi se întâmple... ele sunt cu adevărat ale tale, atunci când te afli în centrul acela. Atunci poţi să le dai voie să intre. Deci, nu e vorba să căutăm ceva, pentru că în momentul în care vorbim despre a urmări ceva, a căuta ceva... Faptul că simţi că trebuie să te duci după ceva înseamnă că nu crezi cu adevărat că e al tău. Dar când eşti în locul acela centrat, atunci tot ce e al tău vine la tine, pur şi simplu. Nu trebuie decât să îi dai voie. şi cam asta am descoperit...

Lilou: Asta e foarte diferit de cum am fost crescuţi cei mai mulţi dintre noi. şi cred că şi faţă de cum ai fost tu crescută. aşadar, atunci, cum ne creăm realitatea? E ceva ce trebuie să facem, sau trebuie doar să ne relaxăm în acest loc, ştiind că totul e bine?

Anita: în multe feluri, e ultima variantă - să te relaxezi cu adevărat. Iar călătoria către crearea realităţii este, pentru mine, aceeași ca şi călătoria de descoperire de Sine. Pentru că, cu cât ştii mai mult cine eşti, cu atât vei da voie mai mult la ceea ce e cu adevărat al tău să vină în viaţa ta. Pentru că, atunci când ştii că eşti o fiinţă uluitoare, magnifică, o fiinţă meritorie, o fiinţă vrednică de tot ceea ce își dorește... Odată ce ştii că eşti vrednic de iubire, iubire necondiţionată, în felul în care doreşti tu, trebuie doar să realizezi asta, să îi dai voie să pătrundă în viaţa ta. Pentru că se pare că noi credem că trebuie să concurăm. Cum se poate să fie împlinite dorinţele tuturor? Cum pot să primesc eu ce vreau şi tu ce vrei? Că nu e destul pentru toţi! Dar cu toţii suntem diferiţi. Ce vrei tu e diferit de ce vreau eu. Iar Universul are nevoie de noi toţi. Motivul pentru care suntem aşa cum suntem este că... Noi suntem faţete ale universului; cu toţii venim aici ca să exprimăm ceea ce suntem. Tu ai venit aici ca să fii frumoasă Lilou Mace, iar eu am venit ca să fiu eu. Şi dacă aș înceta să mai fiu eu, atunci Universul ar fi privat de mine. Iar dacă tu ai înceta să mai fii tu, Universul ar fi deprivat de tine. Deci, trebuie să fii pe cât de "tu" poţi să fii.

Lilou: şi totuşi, nu suntem... necesari. Adică, pare să existe şi echilibrul ăsta fragil. sufletul nostru... Deci, tu spui că noi toţi avem un scop. Dar... Dar în același timp, în același timp în care suntem aspecte, faţete ale lui Dumnezeu pe această planetă, poate să intervină şi ego-ul, la un moment dat, care să spună, aha, e nevoie de mine. Dar nu e chiar aşa, vezi tu? E paradoxal, nu-i aşa?

Anita: Spune-mi... Hai să văd dacă te-am înţeles bine. Când spui că e nevoie de noi, te referi la faptul că oamenii şi planeta au nevoie de noi? Ca oamenii au nevoie de tine.

Lilou: Scopul nostru, scopul nostru - că fiecare trebuie să își găsească scopul în viaţă. Să ajute colectivul, întregul. Dar, în același timp...

Anita: Da, chiar ajutăm colectivul urmându-ne scopul. Pentru că, dacă te gândeşti aşa - în miezul fiinţei noastre, să spunem că noi toţi, în miezul fiinţei noastre, în sufletul nostru, în esenţa noastră, suntem puri. Dar ce e pur acolo? E pură iubire. Ce altceva poţi să fii, în miezul fiinţei tale? Pentru că miezul fiinţei tale e centrul tău, e centrul tău dumnezeiesc. E... de acolo venim cu toţii, acolo ne ducem cu toţii. Acela e punctul în care suntem conectaţi cu toţii. şi atunci, ce poate să fie? Dacă e Dumnezeu, dacă e esenţa noastră, dacă e sufletul nostru, miezul fiinţei noastre - ce altceva poate să fie, decât iubire pură? aşa că, atunci când intri în contact cu asta - dacă singurul tău scop e să intri în contact cu asta, atunci când eşti în contact cu asta şi când asta eşti, ce altceva poţi să fii, decât iubire? Şi ce altceva poţi să faci...?

Lilou: Da, dar totuşi, în multe circumstanţe... Cred că, în parte, de asta ne şi este teamă, dacă nu am avut experienţa deplină a Luminii - să fim toată acea lumină. Pentru că am văzut în jurul nostru oameni care, din cauza faptului că ne extindem viaţa, că ne întindem mai departe, că ne extindem puterea, ego-ul se strecoară înapoi şi începe să apară din nou aceasta identitate falsă. Identificarea asta cu Sine - şi pare să fie... Nu ai de ce să te fereşti şi nu ai de ce să îţi fie frică, din ce aud de la tine, dar totuşi, se pare că există ceva care ne oprește să eliberăm în întregime toată lumina pe care o avem, pentru că am fost crescuţi într-o societate în care nu e bine dacă facem asta.

Anita: De fapt, asta e dualitatea. aşa suntem. în formă Umană - da, cu toţii avem... Cu toţii avem un EGO, iar asta nu face decât să ... Decât să ne dea propria noastră individualitate. şi cred că, atâta timp cât ne exprimăm prin corpul fizic, nu cred că putem scăpa de EGO, aşa că cel mai bun lucru pe care putem să îl facem este să ne acceptăm ego-ul. Nu trebuie... Nu cred că trebuie să încercăm să ne depășim ego-ul. Pentru că, zic eu, cu cât încercam mai mult să ne suprimăm ego-ul, cu atât el va reacţiona mai puternic. aşa că, ideea e doar să acceptăm că suntem fiinţe cu EGO. Atâta timp cât ne exprimăm în formă fizică. Pentru că, de aceea, chiar şi atunci când suntem în viaţa fizică, suntem în dualitate şi ne simţim separaţi unii de alţii, pentru că avem corpuri, corpuri fizice, avem EGO... şi de aceea, oamenii se simt separaţi, concurează unii cu alţii, de aceea avem frică... De aceea avem criminalitate şi criminali... Pentru că oamenii... În corpul nostru fizic, nu simţim neapărat toate astea, nu simţim unimea. Şi atunci, e doar ceva ce trebuie să acceptăm, atâta timp cât suntem aici.

Lilou: şi să ne dăm voie să experimentăm această iubire necondiţionată pentru Sine - pentru că asta e mesajul tău, de fapt.

Anita: Da.

Lilou: Iubire necondiţionată de Sine. Pentru că tu nu ai simţit - din ce am citit, nu ai simţit niciodată atâta iubire. ACUM ştii că eşti iubita - iar din locul ăsta e posibil orice.

Anita: Da... ceea ce vreau de fapt... Mesajul meu pentru oameni este că, în miezul fiinţei noastre - al fiinţei mele, sau tu, sau oricine - în miezul fiinţei noastre, asta suntem. Suntem iubire. Chiar suntem iubire. Şi atunci, când eşti tu însuţi totalmente, tot ce poţi să fii e iubire, pentru că asta eşti, în miezul fiinţei tale. aşa că, să nu îţi fie frică să fii cine eşti.

Lilou: Anita, eşti aşa o binecuvântare! Îţi mulţumesc că te-ai întors! Mulţumesc că ai avut curajul şi iubirea să te întorci aici şi să împărtășești acest mesaj minunat. Când a avut loc experienţa asta în apropierea morţii?

Anita: în 2006 - ACUM cinci ani.

Lilou: şi ACUM radiezi de sănătate şi totul este bine, viaţa ta merge bine şi s-a transformat...?

Anita: Oh, Doamne, viaţa mea chiar s-a transformat! şi minunatul Wayne Dyer a făcut parte din această transformare - a fost uluitor! şi multe lucruri s-au întâmplat de atunci, pentru că am scris despre povestea mea pe un site de experienţe în apropierea morţii, iar oamenii au descoperit-o. Chiar şi doctorii au descoperit-o şi m-au abordat şi mi-au cerut să vadă fișa medicală. Au venit la Hong Kong, efectiv, ca să mă cunoască, să meargă la spital, să vadă fisa... Şi au spus că, din orice parte s-ar uita, ar fi trebuit să fiu moartă ACUM. aşa că... E uluitor. şi la fel, modul în care povestea mea a ajuns la Wayne Dyer a fost uluitor. şi el m-a pus în contact cu tine - şi e un om minunat, pentru că el o să scrie cuvântul înainte la cartea mea.

Lilou: Când o să iasă cartea ta?

Anita: O să iasă la începutul lui 2012.

Lilou: Ce sincronizare perfectă!

Anita: Da!

Lilou: Ce frumos! şi pentru cei care vor să afle mai mult, Ştiu că dacă tastezi Anita M NDE pe Google, se găsesc foarte multe informaţii. Ai şi o pagină web ACUM?

Anita: Da, se numește anitamoorjani.com.

Lilou: Ok. Minunat. Mulţumesc, mulţumesc pentru acest moment încântător şi abia aștept să ajung la Hong Kong şi să te cunosc în persoană şi să mai facem un interviu. Sunt gata să iau avionul. Eram gata... Datorită tehnologiei, putem să facem asta pe Skype, de la Boston în Hong Kong, dar...

Anita: Ce încântare! Mulţumesc mult!

Lilou: Eu mulţumesc! eşti minunată!

Anita: Îţi mulţumesc mult!