Lupta cu crocodilii, în curtea Soarelui

Sobek este parțial uman și parțial crocodil. El reprezintă sentimentele noastre cele mai primare, inclusiv frica și groaza. Mesajul lui simbolic este relevant. Ca să ajungem în sanctuarul interior al iluminării spirituale, trebuie să ne confruntăm cu negativitatea noastră primară cea mai întunecată și să o transformăm.Aici, la Kom Ombo și la zeul crocodil stând în așteptare, neofiții care doreau să devină Inițiați întreprindeau un rit de trecere periculos. Ei trebuiau să sară într-o sală subterană plină cu apă și să înoate în adâncul unui bazin întunecat și tulbure, spre una din cele două deschizături. Pentru ca lucrurile să fie un pic mai fascinante, bazinul era habitatul unor crocodili reali – și flămânzi.Una din deschizături era neagră ca tăciunele, în timp ce cealaltă radia lumină. Iar neofiții trebuiau să ia decizia într-o fracțiune de secundă – să înoate spre lumină sau spre întuneric. Dacă înotau spre deschizătura greșită, nu ar fi avut suficient de mult aer ca să ajungă la suprafața apei. Inițierea lor s-ar fi terminat chiar în acel moment și loc. Dacă nu mureau din cauza lipsei de aer, i-ar fi găsit crocodilii.Se întâmplă că aceste două deschizături erau opusul a ceea ce ai putea gândi. Deschizătura care era plină de lumină ducea într-o fundătură. Dar Portalul întunecat ducea la un canal ce ieșea la aer și la o viață nouă. Un rezultat al acestui rit al vieții și morții era că aspirantul la Inițiere trebuia să discearnă între lumina reală și ceea ce este fals.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Lucrurile nu s-au schimbat mult, cu excepția faptului că ACUM nu mai trebuie să mergem la vreun templu îndepărtat, pentru a fi inițiați. Viața modernă ne asigură o multitudine de ocazii pentru discernământ spiritual.

Consider că unul dintre elementele esențiale ce trebuie înțeles aici este că siguranța înălțării nu ne este dată întotdeauna, atunci când urmăm lumina. Uneori, ea ne este dată, în mod paradoxal, atunci când găsim curajul să pătrundem în întuneric. Prin întuneric nu mă refer la rău – așa cum este adesea asociat cu întunericul – ci mai degrabă mă refer la întuneric ca subconștient (însemnând ceea ce se află sub nivelul conștienței conștiente). La un alt nivel, mă refer la întuneric și ca la o intrare în inconștientul colectiv – acel depozitar transpersonal sau rezervor interior al minții colective. În sfârșit, mă refer la întuneric ca la un portal spre spațiul în Sine, nu atât de mult spațiul cosmic, deși el face în mod cert parte din el, ci mai mult spațiul lăuntric – spațiul dintre particulele subatomice și acel spațiu extrem de subtil care este pântecul cuantic – Mama, dacă vrei – al materiei însăși.
Multe dintre scrierile mele au tratat tema minții subconștiente, așa că nu voi intra în detalii aici – în afară de a spune că este un lucru bun să știi ce se află jos, în pivnița minții tale. Cunoașterea de Sine înseamnă putere, iar atunci când nu luăm în considerare problemele personale, o facem pe riscul nostru. Dacă vrei, poți să intri pe website-ul nostru, la secțiunea articole, ca să citești câteva considerații ale mele, pe aceste teme.

În acest articol doresc să mă concentrez pe ceea ce am numit mai devreme minte colectivă. Iar atunci când urmăresc evenimentele din lumea exterioară sunt profund tulburat de ceea ce văd. E ca și cum, ca și colectivitate, am fi nebuni de legat. Iar asta îmi amintește de un comentariu făcut de răposatul psihiatru, Carl Jung, cu puțin timp înainte de a muri – lumea, a spus el, trebuie să se împace cu UMBRA ei colectivă, altfel omenirea se va distruge.

Ce anume ne alimentează tendințele spre autodistrugere? Unele din ele se datorează, fără îndoială, unei ciudățenii din psihologia Umană, iar altele, socotesc eu, se datorează biologiei noastre. Există dovezi care arată că dorința de autodistrugere și agresiunea și-ar avea sursa în natura noastră de mamifer. S-a observat că babuinii și maimuțele își organizează ocazional agresiunea, în activitatea de grup – un fel de război. De asemenea, au fost observați delfini care își ucid propriul neam – în special puiul propriu – iar toate acestea seamănă izbitor cu violența Umană.
 

Întuneric în templele luminii

ACUM câteva luni, am citit o relatare despre un atac ce s-a petrecut, dintre toate locurile posibile, într-un templu budist. Se pare că un instructor de dezvoltare personală a fost rugat să vorbească. Ca parte din prezentarea sa, el a traversat în partea cealaltă și a urinat în fața unei statui a lui Buddha. Poate că acest lucru a fost făcut ca să stârnească lucruri; nu știu. Dar a enervat sangha (comunitatea spirituală). Înfuriați, unii membri bărbați din comunitate au sărit și l-au bătut măr pe individ. Nu știu dacă Gautama (Domnul Buddha) a fost conștient sau nu de ceea ce s-a întâmplat în fața statuii sale. Și nu știu dacă ar fi râs, ar fi plâns sau ar fi rămas neimpresionat. Dar a fost într-adevăr ciudat că un astfel de lucru a putut surveni într-o comunitate budistă. Din contră, budiștii se străduie să fie inofensivi față de alte ființe. Atunci ce anume a scurtcircuitat mintea acelor bărbați din sangha, până în punctul în care să se ridice și să-și snopească în bătaie oaspetele?

Pentru că suntem la acest subiect, ce anume îi îndreptățește pe unii creștini să îi ucidă pe alții, în numele lui Iisus? Vreau să spun, pentru numele lui Christos, nu i-au citit cuvintele? Dacă acești fanatici excepționali ai Bibliei cred în înțelegerea ad litteram a versiunii Bibliei creștine, ar trebui să facă ceea ce a spus Messia – iubiți-vă aproapele. Nu știu cum gândești tu, dar în mintea mea asta nu înseamnă a-i ucide.
Ca să fiu obiectiv, nu toți creștinii sunt exaltați fundamentaliști. Unii dintre ei chiar fac tot posibilul ca să trăiască o viață ce urmează exemplul lui Christos și nu am neliniști din cauza acestor oameni. Mulți dintre ei fac lucruri minunate și chiar extraordinare. Și consider că lumea ar fi un loc mult mai bun, dacă toți am trăi având mai multă iubire și compasiune, în inimile și acțiunile noastre.

Dar prin minte îmi trece continuu întrebarea, cum am reușit noi, oamenii, să ne abatem atât de departe de cale? Ei bine, o mare parte are de-a face cu UMBRA noastră – materialul nostru psihic ne-recunoscut. Iar pentru mine acest lucru nu este nicăieri mai limpede decât în mișcarea New Age. Dă-mi voie să explic.

Deși sunt de acord că lumina spirituală este o parte vitală din evoluția noastră spirituală, la fel este și întunericul – însemnând, repet, cotloanele ascunse ale Conștiinței noastre, unde suntem mai puțin conștienți – cu alte cuvinte, mintea noastră subconștientă și inconștientă.

Problema nu este cu faptul de a trăi în Lumină. Problema este atunci când nu luăm în seamă întunericul. În realitate, mă simt inconfortabil cu mulți „oameni spirituali”, însemnând oameni care spun despre ei că sunt spirituali. În câmpul lor există ceva care mă face să fiu circumspect. Nu pot să mă relaxez, din cauză că întunericul lor (UMBRA ne-recunoscută) se întinde peste tot. Iar în loc să-și asume responsabilitatea pentru problemele personale nerezolvate, ei le proiectează asupra altora. De fapt, dacă ar fi să-mi petrec ultimele zile cu un adept-new-age-inconștient-numai-iubire-și-lumină sau cu un cowboy, aș accepta destul de mult cowboy-ul în orice zi (desigur, cu excepția lui G.W. Bush și a găștii lui de sociopați cu sindrom borderline). Aleg cowboy-ul deoarece, cu acești tipi, știi destul de bine pe unde te afli. Dar persoana care este numai-iubire-și-lumină și fără nicio cunoaștere de Sine cu privire la aspectele sale negative, vorbește, așa cum spun amerindienii, cu o limbă bifurcată (a fi ipocrit, a minți sau a te purta duplicitar. N.tr.)
 

Pe de o parte, o astfel de persoană e preocupată să trăiască, pe cât posibil, o viață spirituală, în timp ce, pe de altă parte, ignoră lucruri din ea, pe care le-a judecat ca nefiind spirituale. Este foarte jenant să ne vedem imaginea de Sine, atunci când ea este meschină, lașă, plină de ură sau răzbunătoare – ca să numesc doar câteva imagini de Sine, jenante. Așadar, unii dintre noi se străduiesc să trăiască un ideal spiritual, excluzând orice altceva, în special atunci când întrezărim o imagine a noastră defavorabilă. Atunci când există o nepotrivire între idealul spiritual și realitatea vieții, mulți dintre noi, oamenii spirituali, au tendința de a ascunde – în afara vederii – ceea ce nu se potrivește cu modul în care ni s-a spus că ar trebui să fim. Cu o dexteritate mentală extraordinară, reducem lumina conștienței de Sine și negăm față de noi înșine – și poate față de ceilalți – că de fapt gândim și simțim ceva ce e tabu – și nu mă refer la parfumul Taboo. În anumite cercuri spirituale, am putea fi condamnați doar pentru ceea ce gândim sau simțim. În comunitățile spirituale și religioase, diversitatea de opinie sau experiență nu este întotdeauna binevenită.
 

Da, oglinda conștienței de Sine poate fi un adevărat calvar, iar orice persoană care s-a luptat cu aspectele ei inconștiente, neplăcute, poate confirma asta. Dar dacă nu ne acceptăm întunericul, riscăm posibilitatea clară de a ne rătăci și de a ne rătăci în, dintre toate lucrurile – lumină. Nu mă refer aici la ceea ce ar putea fi numită adevărata lumină spirituală, ci la lumina falsă, ce pare a fi reală.

În căutarea singurei căi adevărate

page:1/4