În căutarea singurei căi adevărate

Dă-mi voie să fiu un pic mai explicit aici. Există tot felul de căi către dumnezeu/dumnezeiță/iluminare sau cum vrei să-i spui. Unele din ele ar putea părea, ție sau mie, un pic ciudate sau chiar înfricoșătoare, dar dacă ele conduc persoana acolo unde vrea să ajungă, fără să facă rău altcuiva, nu văd nicio problemă. Problema este de fapt cu Gestapo-ul spiritual, acei monitori înguști la minte și meschini care îi supraveghează pe toți cei din comunitatea sa spirituală, ca să se asigure că fac ce ar trebui să facă și nu fac ceea ce nu ar trebui. Firește că aici întrebarea este – cine a avut de fapt îndrăzneala de a stabili regulile pentru cum să fii spiritual?

Cunosc câteva persoane care se roagă în timp ce fumează, iar ritualul lor sfânt este la fel de valid pentru ei, cum Mesa sau o Împuternicire ar putea fi pentru altcineva.

Am un prieten budist care lucra la un centru budist Zen, iar după ce-și termina treaba mergea cu un prieten la un bar local. O membră din sangha (comunitatea spirituală) i-a reproșat acest lucru, în timp ce acesta pleca. Ea dorea să știe cum ar mai putea fi el un budist bun și să meargă la bar. Oare el nu îi datora sangha-i mai mult decât atât? Ce fel de exemplu dădea discipolilor mai tineri în Dharma? Prietenul meu i-a arătat politicos degetul (metaforic vorbind) și a pornit spre bar cu prietenul lui, pentru un alt gen de experiență spirituală.Bănuiesc că nu ar fi trebuit să se simtă prea neplăcut, pentru că același lucru i s-a întâmplat și lui Iisus. El a fost întrebat cel puțin într-o ocazie, de ce își petrece timpul cu prostituatele și păcătoșii. Am uitat care a fost răspunsul său la acest interogatoriu dur, dar bănuiesc că o parte din motiv se poate să fi fost acela că păcătoșii și prostituatele sunt adesea mult mai interesanți și mai plăcuți decât fățarnicii. Și nu contează că fățarnicii sunt fundamentaliști, evanghelici, creștini care te îndeamnă să citești Biblia sau adepți New Age numai-iubire-și-lumină – cel puțin în ceea ce privește scara S.S.E. (Stupiditate spirituală Enervantă) Dar apoi, vezi tu, trebuie să mărturisesc că sunt în mod fundamental un Libertarian. Eu spun, lăsați oamenii să venereze Marele Mister în orice fel doresc ei să o facă. Nu mă plictisi, amanetând în mod amăgitor încă una din acele versiuni „unice și adevărate” ale adevărului. În această chestiune, sunt de acord cu yoghinii agorha din India. Acești indivizi sunt fascinanți și, după standardele noastre occidentale, foarte, foarte ciudați, dar nebunia lor are o metodă.
Yoghinii agorha sunt sadhu, ceea ce înseamnă că ei cutreieră India, neposedând nimic altceva decât hainele de pe ei, care nu înseamnă mult, întrucât unii umblă în pielea goală. Ei pot avea un bol de cerșit, iar unii au un trident (un gen de furcă cu trei dinți, ce simbolizează stăpânirea celor trei gune sau forțele cele mai subtile ale Conștiinței). Și cam asta e tot. Ei consideră că fiecare atom din Univers este o manifestare a lui Dumnezeu; fiecare fir de praf e la fel de sacru ca orice altceva, inclusiv marile temple de marmură, unde se închină brahmanii.

Ei dorm pe mormane de gunoi. Meditează pe cadavre, da, cadavre. În India și în multe țări hinduse, corpurile neînsuflețite sunt arse în public. În timp ce așteaptă să fie aruncate pe rugul funerar, e posibil să vezi un agorha care meditează, alături de cadavru sau deasupra lui. De ce fac asta?

Reține că, pentru un agorha totul este sacru. Iar ei văd viața așa cum este ea – o juxtapunere veșnic schimbătoarea a vieții și morții, a celor vii și morți.

Presupun că este un gen de terapie prin șoc, pentru a înlătura marea iluzie Umană – că, într-un fel, moartea nu ne va atinge. Dar pentru un agorha, aceasta nu este o consolare; e o amăgire. Ei caută să străpungă fațadele pe care le folosim ca să ne protejăm de conștientizarea divinității și a temporalității noastre. Fiecare acțiune a unui agorha este o formă de venerare, dar dacă ar fi să vizitezi, să spunem, Calcutta, și să întâlnești unul dintre acești sadhu, ai putea trage concluzia că ai dat peste un nebun.
Dar nebunia, în special cea din categoria spirituală, este foarte relativă. Fără înțelegerea fundamentelor filosofice și yoghine ale unui aghora, nu poți începe să-i înțelegi comportamentul sau acțiunile exterioare.

Am pomenit despre acești agorha în scopul de a sublinia faptul că există multe căi către autorealizare. Doar că unele din ele sunt mai exotice ca altele și, deși din afară ar putea arăta ciudate, ele au sens pentru cel care merge pe acea cale; altfel nu s-ar afla pe ea.

Dacă analizezi bine și riguros tradițiile spirituale și religioase (fără filtrul străveziu al evlaviei inadecvate), este foarte interesant. Să luăm, de exemplu, creștinismul. El nu prea este religia simplă și omogenizată pe care mulți dintre noi, în S.U.A., o considerăm a fi. El este o religie extrem de diversă, la fel cum este, aș putea adăuga, și majoritatea celorlalte religii. Gândește-te la Euharistie sau Sfânta Comuniune, cum e numită de protestanți.
În catolicism, Euharistia este unul din riturile sacre ale Bisericii. Sub frumusețea, fastul și ceremonia Mesăi, împărtășirea cu pâine și vin este un ritual fundamental, ale cărui origini sunt identificate în trecut, în rădăcinile unei religii mai străvechi – păgânismul. Vezi tu, Biserica continuă să creadă în conceptul de Transsubstanțiere. El înseamnă că, atunci când credinciosul se împărtășește cu pâine și vin, are loc un miracol alchimic. Pâinea se transformă realmente în carnea (trupul) lui Christos, în stomacul celui care a mâncat-o. Iar vinul devine, literalmente, sângele lui Christos.

Nu este oare acesta, un fel de canibalism spiritual? Pentru ne-catolicii din lumea modernă, canibalismul spiritual ar putea părea șocant. Dar pentru un păgân, el nu ar fi o sursă de îngrijorare. Ar avea sens.

Pentru unii protestanți, maniera catolică de a da Împărtășania este o oroare. Unii protestanți consideră că este un păcat să bei vin sau chiar să dansezi, la drept vorbind. Așa că ei împart suc de struguri, atunci când vine momentul să celebreze rămășițele ritualului Cinei de Taină, chiar dacă limbajul lor încă mai face referire la pâine ca și trup al lui Christos și sucul de struguri ca și sânge al lui Christos.

Unii creștini își venerează Dumnezeul mânuind șerpi veninoși, revenind mereu la o afirmație din Biblie – cei credincioși nu vor fi vătămați nici măcar de viperele cele mai ucigătoare. Deși mânuirea șerpilor este ilegală în unele state, ea încă este practicată în biserici, în special în Appalachia. Mânuirea șerpilor le-ar putea părea foarte ciudată unor catolici, dar pentru unii dintre acești mânuitori de șerpi practicile lor de a-L venera pe Domnul au mai mult sens decât cea de a-I bea sângele și a-I mânca trupul.
Un alt grup de creștini venerează prin a se abandona puterii Duhului Sfânt. Extazul lor spiritual provine din vorbirea în limbi și din tremurul incontrolabil în strane. Alți creștini stau așezați în liniște, în rugăciune de grup, iar atunci când vorbesc o fac în șoapte liniștite. Să știi că nu mă declar de partea cuiva. Toți sunt bineveniți la masa Marelui Mister. Punctul meu de vedere este că modul în care venerează o persoană ar putea părea ciudat sau chiar de-a dreptul păgân, unei alte persoane. Relativitatea funcționează nu doar în lumea fizicii, ci și în religie și spiritualitate.

Dar să nu ne încheiem aici trecerea rapidă în revistă a diversității creștinismului, ca nu cumva să omitem un vlăstar fascinant al acestei religii - voodoo. Vezi tu, atunci când misionarii creștini au venit în Africa, pentru a-i converti pe „barbarii păgâni”, la singura religie adevărată, rasa lor pură din mesajul lui Christos a suferit o transformare, o adevărată amalgamare. (Text marginal: ceea ce misionarii ar fi putut să nu știe a fost că aceste culturi africane străvechi au eclipsat Europa, înainte de perioada Renașterii. Dar divaghez.)

Unii dintre convertiții africani (în special cei care au fost luați în sclavie și duși cu vaporul în lumea Nouă) au încorporat religia nouă în sala de banchet a vechilor lor zei și zeițe. Nu și-au abandonat stilurile vechi; doar i-au adăugat reuniunii câteva fețe noi. În acest fel, voodoo este o tapiserie bogată de zeități africane stăvechi, alături de Iisus, Maria și câțiva dintre Sfinți. În S.U.A. există o mare confuzie cu privire la voodoo, acesta fiind asociat cu intenții diabolice și întunericul cel mai adânc. Fără îndoială că unii preoți și preotese voodoo au intenții discutabile, dar, sincer vorbind, la fel au și unii preoți catolici, care au fost prinși cu pantalonii jos, literalmente. În caz că nu ai urmărit știrile, biserica catolică a fost inundată de procese intentate de adulți care au fost molestați sexual pe când erau copii, de preoții lor, în camerele din spatele bisericilor lor – vorbind despre încredere greșit direcționată.

Hollywood-ul a contribuit și el la concepțiile greșite despre voodoo, deoarece nouă, americanilor, ne place să fim înspăimântați de ritualuri exotice și stranii. Din nou, pentru cineva aflat în afara înțelegerii fundamentelor lui filosofice și spirituale, voodoo ar putea părea, într-adevăr, foarte straniu. Dar mare parte din voodoo este în mod incontestabil pozitiv, cel puțin ca intenție. Pentru o persoană albă obișnuită, ambalajul ar putea fi un pic dezgustător, dar asta nu diminuează adevărul că voodoo e o formă validă de venerație.O situație similară există în America de Sud. Când conchistadorii spanioli au invadat-o, au adus cu ei misionari din Biserica romano-catolică. Fideli istoriei și strategiei lor europene, catolicii au demolat imediat templele celor cuceriți și și-au construit noile catedrale cu aceleași pietre și chiar pe locurile religiei anterioare. Dar simbolurile și zeitățile acestor civilizații străvechi nu au murit atât de ușor. La fel ca în voodoo, grupuri izolate au reunit figurile noii religii, cu vechii lor zei și zeițe. Până în ziua de azi, în întreaga Americă de Sud pot fi întâlnite forme fascinante ale catolicismului. Deși se numesc catolice, ele nu se supun însă Papei sau Vaticanului, ci exclusiv unui domeniu personal al sufletului, unde miturile sunt încă vii și puternice, iar vechii dumnezei dansează cu cei noi, într-un tangou extraordinar al diversității.Care este scopul meu, în toată această religie comparată? Ei bine, în primul rând, ideea că sunt multe modalități de a-L venera pe Dumnezeu sau, în unele cazuri, pe Dumnezeiță. Sunt de părere că este într-adevăr o formă de aroganță să consideri indiferent care religie sau cale spirituală unica și singura cale adevărată. Iar eu personal consider că este deranjant ca o persoană care urmează una dintre aceste căi să afirme solemn că altcineva, aflat pe o altă cale spirituală, este un păcătos, fiind condamnat la o viață veșnică în iad. Sau, dacă orientarea religioasă este orientală, aroganța ar putea fi să spui că doar descendența ta spirituală va duce la iluminare. La care eu spun – oameni buni, chiar vă urcați acolo, pe scara S.S.E. (Stupiditate spirituală Enervantă)
 

Oglinda întunecată 

page:2/4