Dar dacă Dumnezeu nu este nicidecum o suprafiinţă umanoidă ?
Ideile pentru care intenţionez să valorific acest spaţiu virtual, în viitorul apropiat, sunt cele care se regăsesc în MESAJUL LUI Dumnezeu CĂTRE lume: M-aţi înţeles complet greşit. Cred că această nouă carte (publicată cu numai patru luni în urmă, de Rainbow Ridge Books) așează în faţa speciei noastre, câteva dintre cele mai importante întrebări „Dar dacă”, ce ar putea fi contemplate de societatea contemporană.
Întrebările sunt importante, deoarece ne invită să chibzuim la unele dintre cele mai auto-vătămătoare idei referitoare la Dumnezeu, pe care le-a adoptat specia noastră. De exemplu … o atare învăţătură despre Divin — poate cel mai frecvent reflectată în doctrinele multor religii — Îl descrie pe Dumnezeu ca pe o fiinţă supraumană de gen masculin, cu trăsături şi înclinaţii omeneşti (mânie, iubire, emitere de judecăţi etc.); dar, totodată, cu înţelepciune, putere şi abilităţi cu mult peste putinţele omeneşti, ori chiar mai presus de înţelegerea omenească.
În unele tradiţii spirituale ancestrale, premergătoare religiilor organizate, Divinul era portretizat ca zeitate feminină. Şi, cu toate că această portretizare s-a transmis, de-a lungul veacurilor, fiind pusă în lumină şi considerată autentică, chiar şi în zilele noastre, în cadrul anumitor mişcări spirituale, versiunea unei Zeităţi masculine, prezentată, în linii generale, în paragraful de mai sus, a fost predominantă.
ACUM se iveşte Marele Dar dacă . . .
Dar dacă Dumnezeu nu este nici bărbat, nici femeie — şi nici pe departe, vreo Suprafiinţă umanoidă?
S-ar produce vreo schimbare? Ar conta? În tabloul general al lucrurilor, ar avea vreun impact semnificativ asupra experienţei noastre planetare?
Da. În primul rând, ar nărui fundamentele unei poveşti preponderente în întreaga lume — şi anume, povestea supremaţiei masculine.
Nu este nicio coincidenţă faptul că majoritatea religiilor dominante încă sunt conduse de către bărbaţi. Nu e nicio coincidenţă faptul că una dintre cele mai răspândite religii ale lumii şi una în plină ascensiune, la nivel mondial, încă nu accepta femei în rândul sacerdoţiului, în 2014. Nu este nicio coincidenţă faptul că — în pofida unor abateri minore, în această privinţă — bărbaţii încă dirijează, într-o mare măsură, lumea corporatistă şi financiară. Nu e nicio coincidenţă faptul că, până în ziua de azi, bărbaţii continuă să domine scena politică mondială.
Nu este nicio coincidenţă faptul că, inclusiv în medicină, ştiinţe şi academii, bărbaţii continuă să fie mult mai numeroşi decât femeile, în poziţiile de maximă influenţă, impact şi autoritate. Şi nu e nicio coincidenţă faptul că, chiar şi în cazul în care femeile se ridică la nivelul bărbaţilor, în unele dintre instituţiile din cadrul societăţii actuale, ele primesc, mult prea des, până şi la ora actuală, remuneraţii mai mici decât echivalenţii lor masculini, deşi îndeplinesc aceleaşi activităţi.
Dacă am crede că Dumnezeu nu este bărbat, întreaga noastră concepţie despre putere, tărie şi glorie ar fi revizuită, considerându-le atât trăsături feminine, cât şi trăsături masculine, deopotrivă. Reprezentările noastre asupra lui Dumnezeu nu ar consta exclusiv într-un bărbat cu părul alb şi unduitor, cu barba albă şi unduitoare, într-un veşmânt cu ample falduri albe. Imaginează-ţi o Biblie ilustrată, conţinând imaginea unei Dumnezeiţe! Oare ce efect ar produce asta, asupra copiilor noştri?
Dar dacă am crede că Dumnezeu nu este nici măcar o persoană? Dar dacă am abandona ideea de Dumnezeu ca fiind bărbat sau femeie? Dar dacă am accepta ca adevăr, ideea că Dumnezeu nu e nicidecum versiunea extinsă a fiinţelor umane; şi nici vreo “persoană”, în orice sens al cuvântului? Ar schimba asta lucrurile, în expresia spiritualităţii, la nivel global, precum şi în experienţa noastră religioasă, de zi cu zi?
Cu siguranţă. Ar modifica interacţiunile Tată/Copil, ale majorităţii fiinţelor umane care cred în Dumnezeu. Ar influenţa, în mod profund, înţelegerea adevăratei noastre relaţii cu divinitatea.
Ar transforma întreaga noastră concepţie cu privire la modul de a obţine ceea ce ne dorim, de la Dumnezeu (în cazul în care chiar am mai crede că un asemenea lucru ar fi acceptabil şi posibil); de asemenea, ar revoluţiona întregul nostru mod de a gândi, cu privire la ceea ce, dacă chiar e cazul, Dumnezeu îşi doreşte sau are nevoie, pretinde sau porunceşte, solicită sau cere. Şi asta ar schimba, dintr-o lovitură, atât de multe comportamente umane, încât specia noastră nu s-ar mai recunoaşte pe ea însăşi, decât cu mare dificultate.
Pe scurt, am deveni o specie diferită, nu numai în ceea ce priveşte conduita, dar şi obiectivele şi scopurile, concepţiile asupra “succesului”, modurile de “a ne ruga” şi a interacţiona cu Dumnezeu, precum şi opiniile noastre referitoare la locul şi modul în care ne încadrăm în tabloul general al lucrurilor.
Căutarea ar începe apoi, de la capăt, în rândul unui număr uriaş de oameni (spre deosebire de infima minoritate care au iniţiat deja acest proces) cu scopul de a ni-L redefini pe Dumnezeu şi de a revizui întreaga noastră abordare a interacţiunilor cu Divinitatea.
Tocmai faptul că acest fel de revizuire radicală, a unei părţi cruciale a experienţei noastre umane pare atât de copleşitor, este, probabil, motivul pentru care cei mai mulţi dintre noi evită de-a binelea această căutare şi rămân “fixaţi, blocaţi”, mereu, pe aceleaşi căi învechite, cu privire la înţelegerea noastră a Zeităţii supreme.
Oricare ar fi motivul, este îndoielnic că ne facem nouă înşine, vreun bine, dacă stăruim în aceleaşi idei despre Dumnezeu, ce datează de milenii.