De la Geneză la Yom Kippur.

S-a întrebat cineva vreodată de unde provin aceste lucruri?

Cum s-a petrecut?

Cum de a ajuns religia să fie atât de încâlcit legată de vinovăţie şi suferinţă, încât este aproape imposibil să privim creştinismul în ziua de azi în orice alt fel.

Nu este prea greu să vedem cum s-a petrecut aceasta.

Însă s-a petrecut atât de demult încât ACUM e considerat firesc, ca parte din revelaţia originală, şi de aceea e considerat neîndoielnic.

Haideţi să ne uităm rapid la istoria iudaismului şi creştinismului pentru a vedea cum acest Iisus însângerat şi suferind s-a născut laolaltă cu vinovăţia care s-a trezit în noi contemplând acest lucru.

Totul începe chiar la începuturile Scripturilor iudeo-creştine, până la grădina Edenului, când primii părinţi Adam şi Eva au fost puşi într-o stare paradisiacă de către Dumnezeu.

În Cartea Genezei, primii noştrii părinţi, bărbatul şi femeia, Adam şi Eva, sunt figuraţi ca fiind într-o stare de beatitudine absolută.

Ei sunt aparent nemuritori, nu resimt durerea, nu au boli sau maladii şi totul este exact aşa cum trebuie să fie. Cu toate acestea, a existat o interdicţie. Li s-a dat o poruncă de către Dumnezeu să nu mănânce fructul unui anumit copac. Copacul cunoaşterii binelui şi răului.

Vă puteţi imagina că în loc să interzică investigarea cunoaşterii binelui şi răului, Dumnezeu ar fi dorit ca creaturile sale să avanseze în înţelepciune, cunoaştere şi înţelegere.

Şi aici începem pentru prima oară să găsim anumite indicii despre ce gen de Dumnezeu stă în spatele tradiţiei Genezei.

Bineînţeles că fructul oprit este o tentaţie aproape inevitabilă.

Iar inevitabilul s-a produs.

Adam şi Eva chiar au mâncat fructul.

Şarpele se presupune că ar fi tentat-o pe Eva iar Eva l-a tentat pe Adam.

Dar cine l-a făcut pe şarpe este evident principala întrebare în acest caz.

După relatarea din Cartea Genezei, primii noştri părinţi au fost alungaţi din acea stare de beatitudine după ce au păcătuit. ACUM erau vulnerabili la boli, îmbătrânire, maladii.

Li s-a dat o viaţă foarte scurtă, numai pentru că au căutat cunoaşterea a ceea ce este bun şi ce este rău.

Se temea oare această fiinţă - care era atât de geloasă pe acest lucru - pentru propria lui poziţie? Ce gen de Dumnezeu şi-ar pedepsi propriile creaturi pentru că au încercat să evolueze şi să se dezvolte în acord cu facultăţile cu care au fost înzestraţi de către El însuşi.

Aceasta chiar este o imagine stranie a lui Dumnezeu, însă acesta este un subiect viitor.

ACUM haideţi să ne concentrăm pe o chestiune anume în acest întreg tablou.

Evreii au simţit că trebuia să se revanşeze faţă de Dumnezeu pentru acest păcat primordial din Grădina Edenului.

Astfel, în ritualurile lor religioase, ei au un festival în fiecare an numit Ziua Pocăinţei.

Ziua Pocăinţei este acea zi în care ei îşi reamintesc acel păcat primordial despre care ni se spune în Geneză. Îşi mărturisesc nevrednicia în faţa lui Dumnezeu şi îşi recunosc păcatul.

Dar ce este păcatul?

Dacă privim în Noul Testament, păcatul este redat prin cuvântul grecesc hemartia, care înseamnă să nu nimereşti ţinta, un termen împrumutat din disciplina trasului cu arcul.

Însă "păcat" nu este un termen care semnifică această vină teribilă şi alungarea.

Pur şi simplu ai ratat ţinta.

Trebuie să-ţi reglezi ţinta pentru a te apropia mai mult de centru data viitoare când încerci.

Aceasta era adevărata semnificaţie a păcatului, în inima tradiţiei Vechiului Testament şi în chiar centrul Noului Testament.

Dar fireşte că a devenit extrem de deformat când păcatul a fost greşit interpretat ca proferarea unei insulte la adresa Domnului, care fireşte că se simte foarte nesigur pentru că a fost insultat de ceva ce au făcut propriile Lui creaturi.

De fapt, imaginea lui Dumnezeu în ceea ce creştinii numesc Vechiul Testament este extrem de interesantă.

Acestea sunt dovezi pentru care nu trebuie să mergeţi într-o peşteră prăfuită din Egipt pentru a le găsi, sau în vreun alt sit arheologic din altă parte.

Se găseşte în fiecare sertar de lângă patul din fiecare cameră de hotel şi motel din ţară.

Iar Dumnezeu care ne priveşte ameninţător din paginile Vechiului Testament este capricios, răzbunător, nesigur, suferă de psihoză şi nevroză.

Dovezile sunt acolo. Deschideţi cartea, citiţi dumneavoastră înşivă!

Nimeni nu poate să nege aceste calităţi pe care le-am exprimat. Se găsesc acolo.

Aşa că acesta este tipul de Dumnezeu pe care evreii doreau să-l înduplece pe timpul festivalului anual de Yam Kippur.

Şi datorită credinţei lor că fiecare om a fost corupt de păcatul primilor noştrii părinţi, nici o fiinţă Umană nu poate spera să compenseze în faţa lui Dumnezeu teribilă ofensă a lui Adam şi Eva precum şi tot ceea ce s-a petrecut de atunci încoace.

Aşa că au decis să selecteze două animale perfecte pentru a le ţine locul, pentru că aceste animale nu erau mânjite de păcatele rasei umane. Animalele care sunt selectate pentru Yam Kippur au fost în primul rând o capră, perfectă, fără nici o pată sau cusur, iar celălalt animal era un miel perfect.

Atunci când ceremoniile Yam Kippur se desfăşurau la templu, oamenii îşi mărturiseau nevrednicia în faţa lui Dumnezeu precum şi păcătoşenia lor absolută. Îşi cereau scuze pentru ofensele şi insultele pe care I le aduseseră Lui Dumnezeu, iar apoi capra era încărcată cu un bagaj simbolic care reprezenta păcatele oamenilor. Apoi capra era alungată în sălbăticia Iudeei, simbolizând preluarea păcatului oamenilor.

Al doilea ritual din festivalul Yam Kippur era sacrificarea mielului fără de pată pe altarul din templu. Aceasta este pentru a potoli mânia răzbunătoare a lui Dumnezeu împotriva umanităţii.

Ce fel de Dumnezeu - ne întrebăm noi - are nevoie de sacrificiul unei vieţi şi trebuie să fie potolit pentru a nu lua viaţa omului, prin oferirea unui animal nevinovat?

Capra şi mielul sunt cele două simboluri ale festivalului Yam Kippur.

Amintiţi-vă că urmărim să înţelegem modul cum Iisus şi creştinismul au devenit atât de identificaţi cu vina şi suferinţa. ACUM aveţi ocazia să înţelegeţi de ce.

Puneţi-vă în postura apostolilor lui Christos. Au petrecut 3 ani cu El. L-au văzut mergând pe apă. L-au văzut multiplicând pâinile şi peştii deasupra lacului Galileei şi hrănind 5000 de oameni. L-au văzut vindecând bolnavii cu o atingere, l-au văzut înviind morţii. L-au auzit predicând un mesaj al eliberării şi libertăţii care a zdruncinat din temelii versiunile învechite şi condiţionate de timp ale Dumnezeului ştiut de ei.

Ce puteau să facă din acest om?

Cum puteau să vorbească despre El, cum puteau să-i spună povestea şi să prezinte exact cine era El. Unde erau imaginile, unde era cadrul pe care să-l poată umple cu aceste imagini?

Apoi a venit ideea genială: "Iisus este mielul chintesenţial şi capra chintesenţială a lui Yam Kippur."

El este acela care ACUM face inutilă repetarea acestui ceremonial în fiecare an, el este cel care ne ia povara păcatelor pe umerii săi.

Chintesenţial, odată şi pentru totdeauna.

Este gata, s-a terminat.

El este cel care este sacrificat pe altarul crucii pentru a satisface setea de răzbunare a lui Dumnezeu precum şi datoria noastră către Satana, întru care sălăşluieşte rasa omenească.

Din nou trebuie să ne întrebăm: ce fel de Dumnezeu ar cere sau ar permite aceasta?

Mulţi oameni dau vina pe Împăratul Constantin pentru faptul că creştinismul a luat o turnură greşită la Conciliul de la Nicea, în anul 325. Însă eu vă asigur că răul fusese deja făcut cu trei secole înainte ca împăratul Constantin să fi suflat prima oară.

Răul a fost făcut pe vremea propriilor apostoli ai lui Iisus, pentru că unii dintre ei au încercat să strivească gloria a ceea ce era El cu adevărat în acele cadre strâmte, în acele tipare limitate de a fi mielul şi capra chintesenţială de la Yam Kippur.

Şi în acel moment, foarte timpuriu, a început Iisus să fie văzut ca mântuitor şi salvator care a venit să medieze şi să intervină între răzbunarea lui Dumnezeu şi noi, pentru a ajuta rasa Umană care avea nevoie de salvare.

Vinovăţia şi iertarea păcatelor sunt combustibilul motoarelor religiei.

Bineînţeles că problema a crescut în amploare odată cu trecerea anilor, astfel că în ziua de azi este dificil să ne gândim la Iisus, sau chiar la întreg creştinismul ca la un tot, fără să ne gândim la Mântuitorul cel suferind şi fără să ne gândim la vâna noastră ca rasă care trebuie să fie constant domolită în ochii lui Dumnezeu.

Aceasta este inima majorităţii religiilor din ziua de astăzi.

Este ceea ce mişcă motoarele religiilor, dar cu siguranţă că nu este deloc ceea ce adevăratul Iisus a fost şi este.

De aceea spun că cea mai mare pagubă a tuturor pagubelor pe care mentalitatea universului hamburger ne-o generează astăzi este modul în care Îl înţelegem pe Iisus, Christosul.

A fost una dintre cele mai magnifice fiinţe care a păşit pe acest Pământ, însă ceea ce este şi mai semnificativ este faptul că a adus un mesaj sublim pentru propria noastră evoluţie.

Dar acest lucru s-a pierdut în distorsiunile de care El şi mesajul Lui nu au fost niciodată scutiţi de-a lungul secolelor.

Fiecare îl vede pe Iisus prin proprii lui ochi.